O Perspectivă a lui Petru Clej
Antisemitismul a explodat peste tot în lume după atacul terorist al Hamas împotriva Israelului din 7 octombrie 2023 și războiul din Gaza ce a urmat. În țările occidentale acest val de ură a îmbrăcat forme violent fizice: în Australia, Statele Unite, Franța, Germania, Regatul Unit, Țările de Jos, Belgia, Spania, Cipru, ș.a., evrei au fost uciși sau maltratați pentru simplul faptul că erau evrei. Violența verbală și amenințările antisemite au luat proporții nemaiîntâlnite de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial în 1945.
Din fericire, în România violența fizică împotriva evreilor a fost absentă, așa cum a fost absentă în toți cei 81 de ani scurși de la răsturnarea regimului fascist condus de Ion Antonescu la 23 august 1944.
Dar antisemitismul a îmbrăcat forme nonviolente fizic și în multe cazuri a căpătat o asemănare cu cel din perioada interbelică. Cu alte cuvinte, în absența unei comunități musulmane importante, ca în țările occidentale, care să coaguleze o mișcare pro-palestiniană, anti-Israel și în fapt antisemită, în România antisemitismul a fost predominant unul de dreapta, cu rădăcini în naționalism exacerbat, ortodoxism, anti-occidentalism și cu un model la dispoziție: Mișcarea legionară.
Scriu despre antisemitism de 35 de ani, de când l-am intervievat pe fostul șef rabin al României, Moses Rosen, pentru România, cu prilejul semicentenarului Pogromului de la București din ianuarie 1941. În marea majoritate a cazurilor, reacțiile la articolele mele pe această temă au fost negative, uneori în proporție de peste 90%, confirmându-mi convingerea că în România subzistă un antisemitism suficient de răspândit.
Până acum câțiva ani eram o voce singulară când atrăgeam atenția cu privire la pericolul extremei drepte în România. Am scris în repetate rânduri despre neaplicarea legii, în speță a Ordonanței de Urgență 31/2002, în cazurile de propagandă legionară, apologia criminalilor de război condamnați și a negării Holocaustului, toate incriminate de acest text legislativ.
Iată însă că intrarea în parlament în urma alegerilor din 2020 a Alianței pentru Unirea Românilor (AUR), partid calificat drept extremist, și mai ales a rezultatelor alegerilor din toamna lui 2024 când în scrutinul prezidențial, Călin Georgescu s-a situat în frunte la primul tur, autoritățile au intrat în panică și au constatat că în România există un pericol de extrema dreaptă.
Georgescu, care în campania electorală a urmat modelul liderului Mișcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu, a fost trimis în judecată pentru propagandă legionară și apologia lui Ion Antonescu, și separat pentru implicare într-o tentativă de lovitură de stat împreună cu alte 20 de persoane. Lidera unui alt partid extremist, SOS România, Diana Șoșoacă, repetă în public “Trăiască Legiunea și Căpitanul”, iar pe internet mesajele antisemite numără probabil milioane.
Pe acest fond, președintele României ales în mai 2025, Nicușor Dan, a găsit de cuviință să folosească toate prerogativele constituționale pentru a împiedica sau a întârzia promulgarea legii inițiate de deputatul Federației Comunităților Evreiești din România, Silviu Vexler, care nu făcea decât să amendeze OUG 31/2002, probabil cea mai neaplicată lege din ultimii 36 de ani. Obiecția principală a președintelui Dan: neclaritatea termenului de “legionar” care ar putea duce la condamnări abuzive. Adică după ce au fost ZERO condamnări în 23 de ani pe motiv de propagandă legionară, dintr-o dată amendarea nesubstanțială a legii va îmboldi justiția până acum inactivă la fabricarea de condamnări abuzive.
Cert este că o intervenție a deputatului Vexler, care răspunzând unei provocări a deputaților AUR a rupt în plenul parlamentului un afiș cu fotografiile a 10 personalități românești din secolele XIX – XX (printre care Eminescu, Iorga, Slavici, Paulescu și Eliade), cunoscute pentru poziții antisemite, a provocat un nou val de antisemitism, care a culminat cu profanarea Monumentului Holocaustului de la București.
Printre manifestările antisemite la adresa deputatului Vexler de pe internet una a reținut atenția prin frecvență: “jidanul” era trimis în țara lui, reamintind de sloganul din perioada interbelică “Jidanii la Palestina”, deși semnificația Palestinei de azi nu mai e cea de atunci, ca urmare a creării în 1964 la Moscova sub egida KGB a Organizației pentru Eliberarea Palestinei și a inventării poporului “palestinian”.
De unde rezultă dorința a destui români de a scăpa de evrei. Care evrei au cam dispărut din România. A avut grijă de asta legionarii, Antonescu și pe urmă comuniștii (care spre deosebire de fasciști n-au avut nevoie de metode violente, luase ființă în 1948 statul Israel și de la un moment dat statul comunist n-a ezitat să facă o afacere din vânzarea evreilor care doreau să emigreze). Și uite așa au rămas în România doar vreo câteva mii de evrei, de la circa 800.000 în 1940, dar antisemitismul nu a dispărut.
Și acum ajungem la întrebarea din titlu: când evreii au fost persecutați, maltratați, jefuiți, deportați sau uciși în perioada 1938 – 1944, le-a fost românilor mai bine? După 1945 când imensa majoritate a evreilor au emigrat (tocmai când se instaurase comunismul pe care chipurile ei l-ar fi adus) le-a fost românilor mai bine? Este România fără evrei (practic) o țară mai bogată (material și spiritual) decât ar fi fost dacă evreii rămâneau într-un număr semnificativ? Răspunsul urmează să-l dea cititorii acestui articol.
