Istoria este așa cum este și nu o putem pedepsi sau schimba. În istoria noastră, a poporului român, dar și în istoria umanității au existat perioade strălucite alternând cu intervale de timp nefaste. Înțelepciunea e să fi învățat câte ceva din fiecare astfel încât să acționăm pentru a prelungi perioadele fericite și pentru a evita vremurile nenorocite. În istoria recentă a Europei, în timpurile premergătoare și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a avut loc o perioadă neagră de recrudescență a urii, a xenofobiei și antisemitismului, cu focare în diverse locuri. În principal apariția lui Hitler în Germania, Mussolini în Italia și a lui Stalin în URSS au constituit puncte de iradiere a celor mai negre sentimente antiumane, a celor mai teribile acțiuni antisociale. Reverberația acestor stări a avut ecou în România prin apariția Gărzii de Fier și a unui curent extremist care a molipsit inclusiv o parte a elitei intelectuale a acelor vremi. Este un adevăr istoric pe care nu-l putem contesta sau oculta. Din nefericire pare că asistăm astăzi la o recrudescență a urii, a reînvierii unor curente extremiste de tristă amintire care ar putea să ne conducă la situații tragice. Ceea ce altădată era manifestat de Hitler, Stalin și Mussolini astăzi pare că le-au luat locul Putin, Kamenei și Trump, iar la noi în locul lui Codreanu și Antonescu au apărut Georgescu și Simion. Nu-i vorbă că mișcări extremiste cu mare succes la public sunt și în Franța, Italia sau în Germania. Nori negri pare că se îngrămădesc pe cerul Europei.
Recent, în Parlamentul României a fost propus un amendament la o lege aprobată în 2002 privind aplicarea pedepselor pentru xenofobie, antisemitism și alte comportamente extremiste. În acest context s-a petrecut un eveniment neplăcut provocat de câțiva deputați ai partidului AUR. Este clar, după opinia mea, că deputații auriști au montat o provocare de joasă speță, însă răspunsul domnului Vexler, autorul amendamentului, a fost exact ceea ce-și doreau. Interesant e că l-au abordat pe domnul Vexler cu portretele lui Eminescu, Iorga, Slavici, Paulescu și Eliade adică exact personalitățile care deși au avut un comportament antisemit nu erau afectate de modificările la lege, pe când portretul lui Octavian Goga, cel afectat de lege n-a apărut.
Gestul de a rupe un portret este unul violent, arogant și plin de ură, echivalent cu arderea unor cărți. Ca om politic, domnul Vexler s-a descalificat chiar dacă ulterior și-a cerut scuze. Îl pot înțelege ca om, dar nu și ca politician. Dacă eu aș fi fost în locul domnului Vexler aș fi sărutat portretul lui Eminescu ca răspuns la această provocare. La ură nu se răspunde cu ură pentru că extremiștii asta urmăresc, o escaladare a urii. La ură se răspunde cu toleranță și cu dragoste, ceea ce ar fi anulat efectul demersului provocator. În definitiv cred că și domnul Vexler apreciază poeziile lui Eminescu, evident nu și opiniile sale politice. De altfel cred că 99% din români nu cunosc textele politice ale lui Eminescu. Nici eu nu am citit un rând și nici nu doresc să-mi înveninez sufletul citind aceste texte nocive, la modă în acele timpuri. Scandalul însă din Parlament va deschide apetitul unor români curioși să afle textele respective, ceea ce nu e deloc productiv.
Cum spuneam, singura personalitate afectată de modificările la lege este, după cunoștințele mele, poetul și politicianul Octavian Goga. Legea prevede ca personalităților din conducerea mișcărilor extremiste să nu li se permită ridicarea de statui. Or Goga a fost conducătorul unui partid, numit Partidul Național Creștin care avea explicit pe frontispiciu zvastica și ca urmare o serie de statui dedicate marelui poet Goga vor trebui demolate.
Acest demers îmi amintește de gestul unor americani mânați de corectitudinea politică dusă dincololo de bunul simț prin care vroiau să dărâme statuile unor mari personalități americane pe motiv că erau stăpâni de sclavi. Demersul lor a avut drept rezultat propulsarea lui Trump în fruntea statului, un exponent strălucit al incorectitudinii politice. Este o demonstrație elocventă a unei teorii matematice numită a catastrofelor potrivit căreia un demers exacerbat și lipsit de inteligență poate conduce la un efect contrar, catastrofal. Eu înțeleg demersurile comunității evreiești temătoare de a nu se mai repeta chinurile prin care au trecut de-a lungul istoriei. Am un profund respect pentru rezistența și îndârjirea cu care au înfruntat de-a lungul istoriei lor zbucumate toate încercările la care au fost supuși păstrându-și identitatea culturală și națională. Totodată sunt conștient că în climatul actual de recrudescență a urii această comunitate este foarte vulnerabilă. Nu cred însă că pedepsele sunt cele care vor rezolva această situație tensionată, mai ales că la noi nici măcar vechile prevederi mai blânde nu s-au aplicat!
Și ca să evidențiez absurdul unor astfel de demersuri mă gândesc că cei mai vinovați de-a lungul istoriei pentru chinurile evreilor sunt romanii dar nu cred că urmașii lor, popoarele de gintă latină ar fi îndreptățite să fie pedepsite. În locul domnului Vexler eu mi-aș dedica întreaga activitate în sensul demersurilor unui mare român de origine evreiască, l-am numit pe Jacques Menachem Elias care și-a lăsat prin testament întreaga avere Academiei Române care ar fi urmat să fie consacrată “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile. Și aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați”. În toată istoria României nu am cunoaștere a unui gest mai nobil și mai generos decât al acestui OM.
Cred că trebuie renunțat la cercul vicios al confruntării, al sancțiunilor și al urii și adoptat cercul virtuos al respectului, al înțelegerii și toleranței adică la abandonarea ideii de forță și apelul la rațiune și luciditate.
Ioan Eremia Albescu este un jurnalist și inginer român care a marcat profund peisajul publicațiilor de popularizare a științei din România. Este recunoscut în special pentru perioada în care a deținut funcția de redactor-șef al revistei „Știință și Tehnică” (1979–1999). Sub mandatul său a fost lansat legendarul Almanah Anticipația (primul număr apărut în 1982), care a devenit un spațiu de libertate intelectuală și creativă pentru scriitorii de gen. A promovat un stil de jurnalism riguros, dar accesibil, axat pe „strategia vieții” și „știința predicției”. Chiar și în rubrici aparent tehnice, a încurajat spiritul critic și curiozitatea intelectuală, elemente esențiale pentru formarea unei „minți independente” în acea epocă. Împreună cu un mai tânăr colaborator, editorul acestui Buletin, au dat viață mai multor ediții ale «Salonului Ingeniozității» – un eveniment național ulterior sufocat de cenzura comunistă.
