Vârsta ca eroare de sistem

Una dintre cele mai mari diferențe structurale dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană nu ține nici de tehnologie, nici de PIB, nu este nici măcar una ideologică. Este una de selecție. Se vede exact în clipa în care un adult de peste 40 de ani încearcă să muncească și este tratat ca o eroare de sistem.

Gândiți-vă la o dimineață obișnuită, simultan în două colțuri ale lumii occidentale. Într-o dimineață obișnuită din Washington, DC, un consultant de 76 de ani își deschide laptopul și intră în videoconferință cu o echipă internațională. Experiența lui valorează aur pur: decenii de crize navigate, lecții plătite scump, intuiție dobândită în tranșee. Nimeni nu-i pune vârsta la îndoială. Competența nu are nevoie de avocat, ea vorbește singură.

În aceeași zi, undeva în Europa, un jurist de 47 de ani, specialist în drept european cu ani de practică solidă, primește al șaptelea e-mail de respingere automată. Sau mai rău: tăcere. CV-ul lui nu a ajuns niciodată la un om. A fost filtrat de un algoritm programat să elimine candidații „neadecvați”. Criteriul? Prea mult timp de la absolvire, în consecință catalogat drept „prea bătrân”.

Aceasta nu e ficțiune. E realitatea brutală a Europei moderne: o ipocrizie care predică incluziunea în discursul public, dar practică excluderea sistematică în spatele ușilor închise ale departamentelor de resurse umane. Această diferență nu se vede în graficele de PIB, ci în oglindă: în felul în care o societate își tratează oamenii atunci când nu mai sunt tineri.

În America, munca nu expiră. Dacă poți și vrei să muncești la 60, 70 sau 80 de ani, nimeni nu te scoate din joc. Este normal să vezi funcționari publici, profesori sau consultanți IT seniori care conduc echipe și semnează decizii strategice la vârste la care europenii sunt deja „informați” că sunt irelevanți.

Statisticile confirmă această diferență culturală: aproape 38% dintre americanii peste 65 de ani lucrează activ, iar pentru grupa 55-67 de ani, rata de participare atinge 81%. Legea americană (Age Discrimination in Employment Act), încă din 1967, creează un cadru în care vârsta nu este un criteriu eliminatoriu. America înțelege că un om activ este un câștig net: nu „apasă” sistemul de pensii, produce valoare și transmite cunoaștere.

Uniunea Europeană se proclamă campioana diversității, dar când vine vorba de vârstă, practică o ipocrizie perfectă. Ageismul este cea mai perfidă formă de discriminare: invizibilă, automatizată, fără responsabili. Este discriminarea secolului 21: camuflată în proceduri HR și protejată de tăcerea birocratică.

Europa minte când spune că oferă șanse egale. În realitate, peste 50% dintre șomerii maturi din UE sunt în șomaj de lungă durată. Odată pierdut un loc de muncă după 50 de ani, șansele de a reveni sunt aproape zero. După 40-45 de ani, experiența devine o povară, fiind etichetată drept „overqualified”. Este o crimă economică fără criminal identificabil.

Un specialist în drept aplică în 2021 la Parchetul European și primește patru ani de tăcere. CV-ul lui a fost eliminat de un algoritm care consideră experiența prea mare drept un risc de inadaptabilitate sau cost ridicat. Când acest om ajunge să ceară pensie anticipată, aceeași Europă declară că nu are bani pentru protecție socială. Minciuna se închide într-un cerc perfect.

Ironia devine grotescă când privești piramida puterii. Liderii care predică egalitatea de șanse sunt ei înșiși septuagenari: Ursula von der Leyen (66), Christine Lagarde (68) sau Josep Borrell (peste 75). Pentru elite, vârsta înseamnă autoritate și înțelepciune. Pentru cetățenii de rând, aceeași vârstă este motiv de excludere și condamnare la invizibilitate.

Explicația este simplă: adulții peste 40 de ani au văzut colapsuri, inflații și promisiuni deșarte. Ei nu mai pot fi păcăliți cu sloganuri. Pun întrebări incomode și cer coerență. E mai ușor să angajezi un absolvent de 25 de ani, maleabil, care nu a văzut încă cum se termină „filmul” unei decizii proaste.

Europa se teme de AI, dar ignoră resursa umană care știe să ghideze și să prevină greșelile. Se plătesc consultanți tineri să învețe din greșeli costisitoare, în timp ce specialiștii care ar putea evita acele eșecuri sunt respinși. Costul? Miliarde de euro în proiecte eșuate și oportunități ratate. Europa a uitat lecțiile propriei istorii pentru că i-a dat afară pe profesorii care le-au trăit.

Excluderea forței de muncă „coapte” este un dezastru strategic. Europa pierde capital uman, memorie instituțională și capacitate de mentorat. America muncește, în timp ce Europa elaborează directive despre incluziune pe care nu le aplică.

Dacă Europa nu își schimbă perspectiva, va rămâne un spectator neutru, un muzeu al propriei aroganțe. Experiența nu se pensionează; ea fie se folosește, fie dispare, luând cu ea lecții plătite scump. Timpul nu mai are răbdare: vrem să fim o societate care și-a pierdut memoria sau una care și-a valorificat înțelepciunea? Răspunsul va decide soarta economică a continentului pentru următoarele decenii.