O Perspectivă propusă de Sebastian Buhai
România nu duce lipsă de inteligență. Duce lipsă de instituții care să facă rigoarea inevitabilă și improvizația costisitoare. Despre asta este recentul meu eseu „România care gândește: coloana vertebrală a unei administrații funcționale” (PDF, 40 de pagini: https://www.sebastianbuhai.com/pictures/Media/ComunitateAnaliticaRO_17Jan2026.pdf ; alternativ, fragmente pe blog: https://blog.sebastianbuhai.com/2026/01/romania-care-gandeste-coloana-vertebrala-a-unei-administratii-functionale/ ).
Diagnosticul este incomod, dar verificabil: după 1989, sistemul care ar fi trebuit să producă metodă, competență și responsabilitate (universități, institute, criterii de evaluare, „vârful” simbolic) a rămas captiv stimulentelor greșite. Opacitatea a devenit strategie, autovalidarea a devenit rutină, conflictele de interese au fost normalizate, iar competiția internațională a fost tratată ca „intrus”. Într-un astfel de cadru, impostura nu mai este un accident; este un echilibru stabil.
Consecința nu este doar academică. Este administrativă, bugetară, socială: politici adoptate fără analize cost-beneficiu, fără estimări robuste ale impactului, fără scenarii contrafactuale, și fără evaluări ex post. Mult text, puțină cuantificare; multă retorică, puțină responsabilitate. Iar când realitatea lovește, statul intră în reflexul lui preferat: reparații haotice, epsilon învățare instituțională.
Soluția pe care o propun aici nu este nici „încă un grup de experți” și nici un club de prieteni cu legitimitate din ștampilă. Este o comunitate analitică în sensul tare al termenilor: o infrastructură de oameni și reguli care produce analiză publică, verificabilă și repetabilă, suficient de constantă încât să devină reper. Legitimitatea ei nu vine din cine o alege, ci din cine o poate verifica: date, ipoteze, metode, limite, corecții publice atunci când greșește.
Trei condiții pentru asta sunt sine qua non:
standard internațional minim, nu folclor local;
integritate metodologică și instituțională (inter alia: conflicte de interese la vedere, delimitare clară între analiză și publicitate voalată);
anticaptură prin design (inter alia: finanțare diversificată, guvernanță cu rotație, validare externă, transparență).
Comunitate înseamnă si producție, în context; două viteze se impun: note rapide, metodologic curate (ipoteze, calcule, incertitudine, limite) și analize profunde, replicabile. Din ele se nasc două lucruri care lipsesc structural României: un raport periodic de referință care structurează dezbaterea și o școală de formare care pregătește o administrație viitoare. Nu ajunge să ai dreptate; trebuie să existe cineva capabil să implementeze.
Diaspora are aici o miză specială. În același timp, diaspora nu poate construi singură: fără cerere internă pentru rigoare, orice proiect rămâne ori steril, ori sabotabil. Soluția este rețea, nu eroism individual: standard comun, producție comună, protecție reputațională colectivă.
Discut apoi mecanisme concrete, executabile:
(1) un institut independent pentru estimări de impact și analiză bugetară,
(2) analiză de impact obligatorie cu răspuns procedural la critică,
(3) competiții academice reale cu audit extern, pornind din pilot și scalând prin condiționalitate,
(4) acces securizat la microdate administrative, plus transparență agregată ca obligație,
(5) o platformă publică ce filtrează și disciplinează dezbaterea prin reputație, nu prin zgomot.
Nu cer optimism, pentru că nu îl mai practic nici eu. Cer în schimb asumare și producție. Dacă textul rămâne o lamentație bine scrisă, e inutil. Dacă devine un punct de coagulare pentru oameni capabili care lucrează public, verificabil și consecvent, ar putea schimba echilibrul României.
Citește. Critică, dacă ai obiecții. Dar, mai ales, contribuie: cu date, cu analiză, cu standard, cu refuzul de a valida impostura. România nu se va repara prin speranță. Se va repara doar prin instituții care convertesc adevărul din opinie în criteriu de decizie.